Psiholog copii BucurestiTentativele de suicid și comportamentele de automutilare sunt două comportamente distincte, cu toate că prezintă multe asemănări de natură psihopatologică. În timp ce tentativele de suicid sunt considerate a reprezenta comportamente autodistructive însoțite de intenția de a-ți lua viața, comportamentele de automutilare sunt caracterizate de o repetiție cronică și risc letal scăzut, nefiind însoțite de ideație suicidară. Totuși, autorii Dell’Osso și alții (2013) afirmă că există o comorbiditate ridicată (55-85%) între cele două tipuri de comportamente. De asemenea, aceștia amintesc și de existența unui cluster de trăsături de personalitate cu caracter ereditar ce se află în strânsă legătură cu automutilarea: tulburarea de personalitate borderline, trăsăturile obsesionale, trăsăturile nevrotice și anxioase, introversia și comportamentul antisocial. Alți autori includ aici și alți factori, precum strategiile de coping ineficiente, istoricul de bulimie sau anorexie, un control al impulsurilor scăzut, istoricul de abuz de alcool sau droguri, tulburările adaptative, tulburarea de identitate disociativă etc.

Automutilarea patologică poate fi clasificată în trei mari categorii și anume: majoră, stereotipă și moderată sau superficială. Automutilarea majoră reprezintă lezarea severă a țesuturilor pielii, precum excizia globului ocular, castrarea, amputarea unui membru și poate apărea în psihoze sau în intoxicații acute. Automutilarea stereotipă se referă la comportamentele repetitive, monotone și ritmice întâlnite în cazul persoanelor cu autism, sindromul Tourette sau retardare mentală. Cea mai frecventă în rândul adolescenților este automutilarea moderată sau superficială și include comportamente precum arderea, zgârierea și tăierea pielii, smulgerea părului sau a pielii, inserarea anumitor obiecte sub piele, frecarea excesivă a pielii etc. Și aceasta poate fi clasificată individual în trei categorii, fiind de tip compulsiv, episodic sau repetitiv. Automutilarea compulsivă apare de mai multe ori pe zi și include simptome mai blânde precum tragerea de păr, scărpinarea și zgârierea pielii. Cea episodică include tăierea, arderea, scrijelirea pielii și este asociată cu o serie de tulburări mentale, precum depresia, anxietatea, tulburarea de personalitate borderline. Automutilarea repetitivă este similară cu cea episodică, doar că ajunge să aibă o frecvență foarte ridicată. Comportamentele precum tatuarea pielii, body piercing-urile, ritualurile religioase, roaderea unghiilor nu sunt incluse în aceste categorii.

Cele mai comune zone ale corpului supuse mutilării sunt brațele, gambele, încheieturile și gleznele, însă pot fi agresate și zone mai intime, precum abdomenul, zona axilară, coapsele și organele genitale.

Cauzele automutilării pot fi reprezentate de: sentimente depresive (lipsă de speranță, dezamăgire în viață, stres, tristețe, vină, rușine, sentimente de singurătate), relații cu membrii familiei (conflicte între copii și părinți, insuficientă iubire și atenție din partea părinților, probleme intrafamiliale), relații cu prietenii, dificultăți la școală, abuz sexual sau fizic, istoric de boli cronice însoțite de spitalizare sau abuz de alcool în rândul părinților.

De asemenea, un lucru greu de înțeles pentru părinți sau îngrijitori este motivul pentru care adolescenții aleg să își provoace singuri suferință. Aceștia ajung să se rănească pentru a  se elibera de un anumit sentiment negativ sau de o stare mentală (tensiune, anxietate, autoreproșuri, ruminație), pentru a-și rezolva o anumită dificultate interpersonală sau pentru a-și induce o stare emoțională pozitivă, demonstrându-și că sunt capabili să resimtă suferința. Comportamentul este considerat de cel ce îl practică o autopedepsire meritată.

În urma unui episod de automutilare, doar 3-10% dintre fete și băieți caută tratament medical. Procentul celor ce aleg să ceară ajutor este redus din cauza lipsei de încredere în alte persoane, a negării nevoii de ajutor și a dorinței de a-și rezolva siguri problemele.

În cea de-a cincea ediție a Manualului de Diagnostic și Statistică a Tulburărilor Mentale (DSM 5), comportamentele de automutilare și autorănire fără intenție suicidară sunt clasificate ca reprezentând o tulburare independentă și nu doar un simptom al altor tulburări (precum tulburarea de personalitate borderline) așa cum fuseseră considerate în trecut.

Acest comportament poate reprezenta, în unele dintre cazuri, o modalitate extremă de a cere indirect atenție și ajutor pentru problemele emoționale cărora adolescentul nu reușește să le mai facă față, însă poate apărea și ca o modalitate de exprimare a furiei.

Pentru a reuși să prevenim manifestarea lor în rândul adolescenților, este util să ne centrăm pe: dezvoltarea mecanismelor de coping ale adolescentului, încurajarea relațiilor pozitive, facilitarea strategiilor de luare a deciziilor și cultivarea și îmbunătățirea stimei de sine.  Atunci când decidem cât de repede cerem ajutor de specialitate pentru copilul nostru, este necesar să știm că există riscul instalării unei dependențe de repetare a comportamentului și că, în anumite cazuri, automutilarea poate precede tentativele de suicid.

 

Aida Marina Săraru

Psiholog clinician, consilier psihologic, Minnie Psychological Center